Archive for copilarie
Primăvară românească
Posted by: | ComentariiMi-e atât de dor de primăvara românească! Acasă aveam curtea plină de flori, în fiecare anotimp iar primăvara era preferata mea, pentru că apăreau ghioceii și toporașii, iar când ieșeam din casă, dimineața, adoram acel miros proaspăt, de rouă și de flori. Îmi plăcea la nebunie să privesc mititelele floricele cum încearcă să ridice capșorul și să se scuture de rouă. V-am mai povestit eu despre primăvara de acasă, aici.
Îmi plăcea că aveam mereu curtea plină de flori, astfel fiind înconjurată mereu de culori frumoase și de mirosuri îmbietoare. Dar stai! Povestea continuă… →
Culori intre pamant si cer
Posted by: | ComentariiImi place mirosul proaspat de dupa ploaie, mireasma de pamant reavăn, cum aerul pare mai proaspat. Dupa ploaie, doar inspirand o singura data simti cum ti se curăţă plamanii. Imi place sa privesc cum fiecare vietate se balaceste in baltoacele lasate de ploaie si, mai ales, imi place sa privesc curcubeul.
Cand eram mica fugeam mereu prin cartier, sa vad de unde incepe curcubeul si unde se termina. Alergam pe toate strazile, in cautarea curcubeului si ma grabeam, mereu, pentru ca stiam ca nu dureaza mult si dispare. Intotdeauna mi-a placut sa admir frumusetea lui, sa analizez fiecare culoare in parte, sa astept pana dispare… De cele mai multe ori, dupa ploaie, ies afara si astept sa apara dar, de cele mai multe ori, nu primesc nimic. Nu am mai vazut de mult timp unul, nu stiu daca e din cauza schimbarilor climatice bruste sau, pur si simplu, nu mai apare. Aici ploua foarte rar si putin cantitativ, poate fi si asta o cauza a lipsei curcubeului.
Am cautat poze pentru a imi aduce aminte de cum arata, cat de frumos da in poze; aveti mai jos cele care mi-au placut mai mult. Dar stai! Povestea continuă… →
Vine vara…
Posted by: | ComentariiVine vara… incet dar sigur si uneori mai aduce si cateva zile cu ploi, ca niciodata! Rux ma intreba daca imi este dor de vacanta de vara a copilariei si cum o petreceam? Evident ca imi este dor, cui nu ii este. Vara, de cele mai multe ori, faceam cort in fata casei mele si acolo stateam, mai toata ziua. Era acolo o iarba deasa si mare, numai buna de ridicat un mic cort pe ea! Legam niste paturi de poarta si ne chinuiam cu pietre, cu clesti de rufe sa facem cortul cat mai bun si mai frumos. Sa nu mai spun cate paturi i-am rupt bietei mame 
. Aveam si nisip in curte, unde iar imi pierdeam timpul, facand castele, mancare si ce se mai facea din apa si nisip… uneori chiar si mancam nisip 
, spre bucuria mamei!!! Curtea era plina de copii, mai tot timpul, galagie toata ziua, urlete, mai ales ca eu eram cea care facea regulile, fiind curtea mea. Toata lumea statea la rand pentru dat in scranciob, pentru ca aveam si de ala in curte. Mai apoi, mama, ne facea cate ceva de mancare si ne aduna pe toti la o masuta, unde iar faceam regulile si, brusc, se instaura pacea… Mama spunea mereu ca mi-ar sta bine in Parlament, ca si-asa acasa fac regulile mereu si mentin linistea intre copii. Tin minte cum ii chemam pe toti la mine si le spuneam cine si cu ce se joaca si ca de papusile mele nu se atinge nimeni! Stiu, eram o mica rautacioasa! Dar stai! Povestea continuă… →
Sub semnul durerii…
Posted by: | ComentariiCitisem aici despre faptul ca violenta in familie nu este in scadere, nici macar in anul 2011. Citind, am ramas putin blocata iar in capul meu au aparut o multime de filmulete si imagini din timpul copilariei mele. De ce oare nu inteleg femeile astea ca au voie sa se respecte, macar putin, ca nu sunt nevoite sa inghita toate aceste filme de groaza si nenumaratele injurii? De ce nu inteleg ca aceasta violenta nu le afecteaza in mod direct pe ele, si ca, de fapt, copii sufera cel mai mult dupa o astfel de copliarie, traita in bataie, injurii si umilinta… Dar stai! Povestea continuă… →
Ploaia…
Posted by: | ComentariiM’a trezit dimineata un sunet bizar. Ma ridic din pat, deschid usa de la balcon si privesc in zare… ploua, ploua marunt.
Un strop de ploaie atinge usor obrazul meu si deodata imi vin in minte ploile de acasa, ploile in care ieseam afara si ma jucam in namol. Ma intorceam in casa doar in momentul in care tipa mama dupa mine ca eram murdara din cap pana’n picioare. Ploile in care nu ne pasa ca vom raci, nu ne pasa ca ne vom murdari, nu ne pasa de nimic. Imi placea la nebunie sa ma joc in micile baltoace lasate de ploaie, sa construiesc santulete pe marginea strazii si sa privesc cum curge apa dinspre strada spre sant. Stateam in ploaie cu ceilalti copii si cu verisorii si ne jucam, ne jucam in ploaie. Ne placea sa simtim picaturile de ploaie pe pielea noastra fina si catifelata, sa simtim cum se ingreuneaza hainele pe noi si cum se uitau la noi parintii de pe veranda. Ne lasau in ploaie pentru ca era calda si nu raceam aproape niciodata. Asteptam cu nerabdare aparitia curcubeului si ne minunam de fiecare data de maiestria imbinarii culorilor. Pe strada nu mai era nimeni, eram doar noi, cei mici, si parintii care alergau cateodata sa ne prinda si sa ne bage in casa. Ne lasau doar putin, sa ne facem damblaua, pentru a nu ne ruga de ei, toata ziua, sa ne lase afara. Apoi ne faceau repede cate o baita si ne puneau in pat, noi… gandindu’ne, inca, la miracolul ploii… curcubeul.
Imi revin, dintr’o data, din acest vis, si ma bag inapoi in pat… vom iesi mai tarziu la plimbare…
Ce amintiri iti aduc, tie, ploaia?
O floare mi’a zambit…
Posted by: | ComentariiDe cele mai multe ori cand nu am chef de nimic sau cand sunt cu nervii intinsi la maxim merg in parc. Parcul si, mai ales, scranciobele ma linistesc enorm. Ma fac sa nu ma mai gandesc la absolut nimic altceva decat la cat de tare ma pot legana si cat de sus pot ajunge, asta pana cand voi cadea, candva, cu tot cu scheletul scranciobului. De cele mai multe ori merg seara, cand deja nu mai sunt copii, pentru ca nu vreau sa le intrerup joaca pentru un moft, ca sa zic asa! Intr’o zi s’a asezat langa mine, pe al doilea scranciob, o fetita, de vreo 12 ani care se tot uita cu coada ochiului la mine. Eu priveam, pierduta, spre cer, numarand fiecare leganare. Se uita atenta sa vada cand imi revin din ratacire. Nici macar nu mi’am dat seama ca era acolo, o privesc si o salut. Se uita mirata la mine si ma intreaba:
-De ce esti trista? si zambeste larg.
-Nu am un motiv anume, am multe pe cap, ii raspund eu… incercand sa nu o zapacesc prea mult pe copila.
Ea curioasa:- Pai… si de ce nu zambesti? Ar trebui sa zambesti, e o seara atat de frumoasa!…
-Probabil maine voi avea o zi mai buna si atunci voi zambi.
-Nu, mie mi’a spus bunica mea ca trebuie sa zambesc, in fiecare zi, chiar daca am motive sau nu. Asa ar trebui sa faci si tu.
-Da, e o idee buna, oarecum; daca as fi si eu copil, probabil as gandi la fel ca tine.
-Bunica mi’a mai spus ca nu conteaza varsta, pana si ea face la fel. Un mic zambet pe zi, te va face sa fii mai frumoasa, mai vesela, mai buna, asa imi spune, in fiecare zi, bunica.
-Pai asa sa faci! ii raspund zambind…
Despartindu’ma de fetita, am realizat cata dreptate are. Noi, adultii, am uitat sa mai zambim din nimic, avem atatea griji si cheltuieli incat avem nevoie de cineva care sa ne faca sa zambim. Pe de alta parte, copii au puterea de a vedea lucrurile altfel, mai simplu; nu se complica, la fel ca noi, adultii care despicam firul in patru si, de fiecare data cand vrem sa facem ceva, ne gandim de prea multe ori daca este bine sau nu; copii o fac in mod natural, cu zambetul pe buze.
Mi-e dor…
Posted by: | ComentariiMi-e dor de iarba umeda a diminetii,
De familie si de cei dragi.
Mi-e dor de padurile dese,
In care ne petreceam, multi, copilaria.
Mi-e dor de ploile calde de vara,
Si de clipele cand stateam o zi intreaga in namol.
Mi-e dor de mamaliga prajita,
Unsa cu magiun, de mainile bunicii.
Mi-e dor de vechile mele patine, ruginite,
De care nu ma mai dezlipeam o iarna intreaga.
Mi-e dor de mirosul iernii si a fumului de horn,
Si de sunetul lemnelor care trosneau in foc.
Mi-e dor de jocurile copilariei,
De momentele fara griji si responsabilitati.
Mi-e dor de alergatul prin ploile calde,
Fara a cadea a doua zi la pat, din cauza racelii.
Mi-e dor de casa bunicilor,
Unde inventam o multime de jocuri.
Mi-e dor de pasari, de animalele din curte
De cateaua mea, Stefana.
Mi-e dor de tot ce a fost odata,
Mi-e dor de casa, mi-e dor de pruncie.
Regrete…
Posted by: | ComentariiStiu, nu am avut o copilarie tocmai buna, pe care sa mi’o amintesc cu drag, nu am avut niste parinti care sa ma sustina si care sa ‘mi spuna ca atunci cand vrei ceva cu adevarat vei putea si obtine, nu am avut timp de distractii sau iesiri nocturne prin cluburi pentru ca de la 16 ani deja imparteam scoala cu munca. Nu aveam ceea ce ceilalti de varsta mea aveau si am inteles asta. Nu am fost un copil rasfatat sau mofturos, nu am cerut lucruri care stiam ca nu le pot avea si ma multumeam cu ce aveam desi ca orice copil imi doream uneori diverse chestii. Cel mai mult imi pare rau ca n’am avut timp sa’ mi fac niste prieteni de care sa’mi aduc aminte cu drag, n’am avut niste prieteni care sa ma sustina, niste prieteni cu care sa impart amintiri mai mult sau mai putin placute. Dar stai! Povestea continuă… →
Prima fila
Posted by: | ComentariiPovestea incepe in dimineata zilei de 9 septembrie, in care o fetita a vazut lumina pentru prima data. Primul copil, cuminte, dragalas si lumina ochilor parintilor ei. Inca imi mai amintesc cat incercau sa imi ofere tot ce vroiam, cat imi mai impletea mama si bunica botosei si ma lasau sa ma joc cu tot ce’mi trecea prin cap fara limite. Aveam o curte imensa, plina de copaci cu fructe, flori de’a lungul curtii, animale. Un copil fericit, fara griji. Cat de bine e sa fi copil?! Nu exista griji, stres, oboseala, Doamne, cat mai alergam si nu oboseam niciodata. Ce viata! si cat de multi copii mai eram pe atunci. Cand ieseam toti pe strada nu mai ramanea loc de nimic. Eram in stare sa ne jucam 24 din 24,mereu ne jucam pana veneau parintii dupa noi. Cat de bine era! Va amintiti ?! Mergeam acasa doar pentru a manca si apoi iar la joaca. Partea mai putin buna a fost ca ai mei si’au dorit ca primul copil sa fie baiat, asa ca ma tundeau mai mereu scurt si aveam mai multe masinute decat papusele. Eu, una, ma bucur ca n’am iesit baiat pentru ca urma sa ma numeasca Valeriu ca pe tatal si bunicul meu. Mi’e atat de dor de acel timp si as da orice sa il mai traiesc odata dar, doar partile bune. Aveam o manie de a’i chema pe toti la mine, avand nisip si scranciob acasa si deabea ii mai trimitea mama acasa. Dar stai! Povestea continuă… →
