Mi’e teama, mi’e teama sa nu o dau in bara, sa nu stric putinul frumos din viata mea prin atitudinea mea, prin faptul ca ma inchid in mine si refuz orice ajutor, orice fel comunicare care m’ar putea scoate din aceasta stare. Mi’e teama de actiunile mele asupra altor persoane, sa nu fiu mult prea grijulie, mult prea posesiva sau mult prea atenta.

Cand iubesc iar relatia incepe sa prinda contur, incep sa imi pun un milion de intrebari, incep sa ma gandesc daca nu cumva s’a plictisit si sta cu mine doar din obisnuinta. Mereu despic firul in patru cautand vreo greseala, vreun mic amanunt care sa ma faca sa cred ca nu ma mai vrea, ca vrea altceva, ca nu imi mai ofera atentie. Sunt mult prea obsedata sa cred ca totul merge mult prea bine si ceva este in neregula decat sa traiesc fiecare zi fericita si gandindu’ma ca totul este bine si frumos pentru ca asa trebuie sa fie. Ce e in neregula cu mine? De ce mereu traiesc cu acest sentiment de teama si frica de a fi fericita de parca nu as merita!?Mereu vorbesc cu el si il intreb aceste lucruri, si nu imi da dreptate, dar de fiecare data ma inchid in mine gandindu’ma ca nu merit nimic.

Prieteni nu am, evident! Nu ma intrebati de ce, nu sunt o persoana rece, nu sunt o persoana rea sau care sa fie mereu preocupata doar de ea si mereu incerc sa fac totul bine pentru ceilalti, inaintea mea, si totusi sunt mereu singura! Stiu, imi plang de mila, mereu imi plang de mila dar nu gasesc o solutie sa scap de aceste preocupari inutile…